Istoria Universitatilor de Christophe Charle, Jacques Verger, ed 'Institutul European', 2001

O lucrare de mică întindere care descrie evoluţia de ansamblu a structurilor de învăţământ superior din Europa de Vest, Rusia şi Statele Unite, cu unele menţiuni despre istoria universităţilor din Japonia şi Imperiul Britanic.

Perioada acoperită este cuprinsă între anul 1000 şi 1945, cu un scurt comentariu în final asupra epocii postbelice.

Termenul de 'învăţământ superior' pare a se extinde, în sensul cărţii, la formele de învăţământ care recrutează persoane de 15--30 de ani ce au urmat în general o formă anterioară de învăţământ (primar, secundar sau o alta formă de învăţământ superior).

Principalul beneficiu al lecturii a fost, pentru mine, realizarea limitelor termenilor de 'universitate' sau 'învăţământ superior' aşa cum erau folosiţi, să zicem, în România anului 1995.

Sensul acestor cuvinte a acoperit de-a lungul timpului un spectru larg de organizaţii care au în comun faptul că selectează cumva şi pun în contact societăţi de tineri ('studenţi') cu societăţi de adulţi ('profesori') care desfăşoară activităţi mai mult sau mai puţin organizate în diverse scopuri.

Dincolo de acest numitor comun, orice variază. Societăţile respective se pot manifesta în raport cu societatea generală în orice mod, ca structuri conservatoare, chiar reacţionare, sau liberale, chiar revoluţionar-anarhice.

Atitudinea organizaţiilor de învăţământ superior faţă de `ştiinţă' sau 'cultură' variază de la `motorul cercetării ştiinţifice şi creaţiei intelectuale' la un instrument de dogmatizare antiştiinţifică sau chiar antiintelectuală, adică de la un instrument de dezvoltare la unul de sterilizare sau pervertire a gândirii.

Conţinutul activităţii variază de la combinaţia strălucită între învăţământ şi cercetare--modelul universităţii Humboldtiene, la o activitate eminamente socială, însoţită de un grad mai mic sau mai mare de fraudă, mai mult sau mai puţin instituţionalizată.

Aceste variabile sunt determinate de intenţii, necesităţi şi interese în general pozitive. Neajunsurile care survin sunt cauzate fie de adaptarea neadecvată la mersul general al societăţii, fie de intervenţia inadecvată a unor forţe exterioare---cum sunt biserica şi statul.

În mare, funcţia organizaţiilor învăţământului superior este de a răspunde următoarelor nevoi şi interese:

1. interesul şi nevoia studentului de a primi o confirmare, interioară (să se ajungă să se considere pe sine, în modul cel mai sincer) şi formală (să obţină o diplomă care să spună despre el), a capacităţilor lui;
2. interesul şi nevoia studentului de a trece printr-un proces care să-l insere într-o sferă a societăţii pe care, în definitiv, o admiră;
3. interesul membrilor unor societăţi, de exemplu al unor oligarhii clericale, aristrocratice, burgheze sau profesionale de a-şi vedea urmaşii formând o societate similară, căreia să-i transmită eventual un anumit monopol sau cvasi-monopol lucrativ; în acest scop ei pot forma un `colegiu' care fi embrionul viitoarei societăţi;
4. interesul corpului didactic de a-şi menţine prestigiul, autoritatea şi sursele de venit, inclusiv în faţa concurenţei altor corpuri didactice;
5. interesul şi nevoia statului (sau a prinţului sau suveranului) de a popula aparatul de stat şi economia cu oameni luminaţi, mai întâi de toate luminaţi în chestiuni juridice, apoi educaţionale, medicale şi tehnice;
6. interesul structurilor ideologice (religioase sau filozofice) de a-şi imprima valorile asupra tinerilor în acest proces de inserţie într-o societate şi de a interveni în formarea societăţii.

Impactul cercetării ştiinţifice asupra învăţământului superior se datorează în mare măsură nevoii vitale a statelor naţionale de specialişti cu pregătire ştiinţifică; statele incapabile să-şi constituie economii şi armate care să integreze metodele ştiinţifice şi rezultatele tehnologice ale cercetării ştiinţifice au fost sortite dispariţiei.

Influenţa structurilor exterioare asupra organizaţiilor de învăţământ superior se exercită prin:

1. recunoaştere formală (recunoaşterea diplomelor prin lege, acreditare) şi informală (aprecierea valorii sau validităţii organizaţiilor de învăţământ superior); un exemplu este chiar acordarea statutului de `universitate' de către biserică şi a cartei universitare (statut de autoguvernare) de către stat;
2. finanţare;

Trebuie sa observăm însă că în cele mai multe cazuri acestea se soldează cu acordarea unei diplome de bacalaureat, cu caracter general, astfel încât forma respectivă este mai degrabă corespunzătoare liceului de la noi.

Alte referinţe

1. How to write an essay de Paul Graham. conservatorismul ox la sf sec XIX, modelul german si preluarea lui, cele mai multe universitati erau de drept si principala lor preocupare era retorica; interesanta legatura intre forma de teza/dizertatie si retorica juridica: discursul este acelasi; poate intarim si in recenzia de mai sus faptul ca universitatea a fost la origine de drept.
2. raportul flexner
3. le goff, pentru un alt ev mediu, istoria universitatilor