Secolul Intelectualilor de Michel Winock, editura Cartier

Prin intelectual, în această istorie interesantă, se înţelege un scriitor, sau un istoric, sau un critic, care dobândind un anumit prestigiu, mai mult sau mai putin justificat de publicaţiile din disciplina proprie, îşi investesc (sau îşi vând) talentul scriitoricesc astfel confirmat în serviciul unei ideologii politice a momentului.

Unii fac acest lucru poate dintr-o convingere personală, alţii dintr-o dorinţa de vizibilitate, alţii pentru a-şi susţine prietenii sau pentru a nu şi-i înstrăina, iar alţii pentru a-şi combate duşmanii, sau din mai multe astfel de motive sau din altele.

Cartea descrie cu minuţiozitate persoanele, grupurile, revistele şi tezele, eminamente socio-politice, argumentate de intelectualii francezi cei mai vizibili, de la afacerea Dreyfus până în anii 1960, perioadă pe care o împarte în epoci după personalităţile dominante.

Încă din titlu ni se sugerează o istorie încheiată, adică o istorie a unei imaturităţi a societăţii: credinţa simplistă, dar larg împărtăşită, într-un soi de competenţa generică a cuiva în toate aspectele umaniste ale vieţii. Persoanele astfel creditate nu erau şi de acord asupra realităţii, de unde nenumărate dispute. Dispute în care principalul argument era retoric: autoritatea purtătorului de condei şi îndemânarea lui. Uneori, din nenorocire, formulările metaforice ale acestor dispute erau traduse de cititori în practică, mergând de la infantil la macabru.

Între paralel cu aceste argumentaţii în favoarea unui '-ism' sau a altuia, se creeau de către alţii numeroasele ştiinţe despre societate. Simpla acceptare generală a acestora ca ştiinţe, adică sisteme de ipoteze predictive supuse criteriului verificabilităţii şi nu al prestigiului autorilor lor, a corespuns depăşirii imaturităţii respective şi sfârşitului fenomenului '-ismelor', adică al secolului intelectualilor.